Gret.ro

– Alo! Aloooo! Nu te aud! Unde ești?
– Acasă, dar face mașina asta de spălat urât.
– Peacă din cameră, mută-te și tu, să ne înțelegem.
– Mamaie, mai departe de-atât pot să plec doar în stradă. C-asta-i toată casa. Toată!

Mi-am luat garsonieră la Dristor, deasupra la Dristor Kebab. E duminică și au venit
bunicile la mine să vadă de unde vorbesc la telefon cu ele când nu ne înțelegem.

– 33 de ani?! Plătești 33 de ani pentru camera asta?!
– Păi, așa e proce…
– Deci, o să ai 60, 60 și când o să fii proprietăreasă. Ehe, maică!!!
– Tânără, cuscră!
– Eeei, tânără. O s-o vândă și-o să se mute la țară, la min… la mă-sa și tac-su. Dacă or mai fi și ei!
– Ta-su o să mai fie, că fiul dumitale e-n putere. Nu ca mă-sa. Toată ziua muncește!
– Lasă că Nicu e mai bolnav și decât dumneata, cuscră. Da, da, cum îți spun: m a i b o l n a v și decât…
– Auziți, ieșim pe balcon sau facem cu rândul în bucătărie?
– Asta e bucătărie, cuscră?! Nu intră nicio scobitoare. Mamaie, să dai jos perdeaua aia, e prea aproape de aragaz, mă mamaie. Mă!
– Nu-l folosește, cuscră, nu vezi c-are scoici, flori, draci, laci pe el? Pune mâna și mănâncă, ești lemn. Zacuscă mai ai de la mă-ta?

Le scot pe balcon pe femeile mele să ne bem cafeaua toate trei. Balconul dă în Mihai Bravu, se aud mașinile si vecinii cum trec pe sub geam. Dacă tăcem nițel, auzim și ce vorbesc îndrăgostiții când își spun ei prostii în șoaptă. E duminică, nu e cine știe ce trafic, nici cine știe ce îndrăgostiți care să chiulească de la școală, de peste drum. Dacă le scoteam la cafea mâine, le băgam în depresie. Mă luau la țară la ele, nu mai rămâneam eu în capitală să îmi împart casa cu toți oamenii care trec pe sub geam. Bem cafea și vorbim. Am comandat pizza, am stabilit că le tratez cum știu eu. E casa mea (și-a îndrăgostiților!), sunt regulile mele. Mă rog, o să fie peste 33 de ani, dar a mea! Cafea și pizza, deci, că doar nu le-oi da zacuscă și murături de la ele din beci.

Mamaia Zoia are 80 de ani, mamaia Tanța 82. Prima e mama tatălui. O femeie puternică, a naibii, fostă bibliotecară. Face cea mai bună cafea. La “iMbric”, cum spune vecina Stanca de peste “șușa”, de-o apucă pe mamaia spumele și dracii, când o aude. Mănâncă sărat, deși nu are voie, că vine după 3 atacuri cerebrale. Și tensiune constantă de 74659374 cu 13. Dacă e să moară, măcar să moară mâncată, ne zice când ne vede că ne dăm ochii peste cap. Nimeni n-a fost pe lumea “ailalantă” să ne spună dacă au ciorbă de perișoare și acolo, deci, cine s-o contrazică?
Avantaj mamaia!

Mereu a fost mai grăsană un pic, i-a plăcut (vezi mai sus!) să mănânce. Le-a încercat pe toate,chiar și șaorma de la Dristor. I-a plăcut tochitura asta în lipie până când a auzit cât costă. Păi, cu banii ăia, făcea de mâncare pentru 3 zile. Cu tot cu desert! O prostie, cum pot oamenii să plătească pentru așa ceva? E lungă bine, cam 1.70. D-aia a ieșit tata de 2 metri aproape, deși născut prematur, la 7 luni. 900 de grame. Pe vremea aia, în satul din Teleorman nu existau incubatoare din astea de la televizor.

“Îl țineam pe mâneca unui cojoc. Era cât o pisică, ne era și frică să nu se repeadă câinele la el”, ne spune pe fiecare 25 mai, de ziua tatei. A fost o femeie, nu doar înaltă, ci și frumoasă la viața ei. Și cochetă. Fudulă, maică, fudulă!, m-ar corecta mamaia Tanța dacă m-ar citi aici. E clar că n-o place pe cuscră-sa din satul vecin, cu aere de intelectuală, nici după atâția ani, două nepoate și multe revelioane și pomeni împreună.

Fudulă, pardon, cochetă și azi, mamaia Joia (cum i se spune în sat, că țăranii din județul lui Moromete nu cred ei în boemie și nume d-astea simandicoase ca Zoia) se încăpățânează în continuare c-un păr până la șold de lung, deși rar își dă baticul jos. Ar putea fi și cheală, n-ar ști nimeni. Dar ea ar ști și nu e nimic mai rău decât să te minți singur. D-aia trebuie să fii direct, chiar dacă brutal, cu tine, cu oamenii, cu lumea. Aha. D-aia n-o place mamaia Tanța. Și uneori nici mama. Eu o iubesc de mor, ea m-a învățat tot ce știu. Chiar și să fumez. Deși nici eu, nici ea nu fumăm. Aha. D-aia n-o place mama. 

Ar muri de râs dacă ar citi acum ce scriu. Numai la gândul că n-o place mama. Poate o sun să-i citesc. Stai să se oprească mașina asta de spălat. S-o aud bine cum râde. Are un zâmbet zgomotos ca mașina. Când îndes în ea adidașii ăia cu capse și zale! N-am mai auzit-o de mult, însă. Pe mamaie râzând, nu pe mașină. A murit tataie acum 3 ani și pentru ea s-a oprit viața.

A murit tataie! – am scris o prostie. El n-a fost tataie, el a fost iubitul ei. Jumătatea ei. Totul al ei. Omul ei. Azi e prima zi când nu bea cafeaua pe mormânt la el. De 3 ani, acolo își începe ziua și acolo își termină noaptea. La început, o luam cu forța, pe ploaie sau zăpadă, acolo dormea, în cimitir. Acum și-a limitat vizitele. De două ori pe zi sau doar dimineața. Ca la program.

– Dacă era și Minică al meu aici, nu îmi mai doream nimic pe lumea asta. Aș fi rămas aici cu
tine și cu el și ne-am fi uitat la mașini toată ziua. Ba nu! Eu m-aș fi uitat la el toata ziua. Bine. Și el la meciuri. Mai există Dinamo?
– Mie mi-e dor să îi aud vocea, îi zic.
– Mie mi-e dor să nu mai plâng, să nu mai ardă!!!, îmi zice femeia mea de la țară, care a iubit ca o nebună, cum nu se face la oraș.
– Arde, așa e, cuscră! Suflă și dumneata, prea te-ai înfipt în cafeaua fetii. Mai ai, mamaie? Nu trebuia s-o consumi pe noi! Să-i zici lu’ mă-ta să-ți mai aducă, ea e singura care muncește în familia asta. Eeeei. Și matale, mamaie!

Mamaia Tanța nu mai aude bine. Constanța, varianta de buletin, dar nu cred că s-a prezentat așa niciodată. Nici nu știe să scrie prea bine. Se semnează cu TANȚA VIȘAN scris cu caps, e mult mai scurt decât ditamai CONSTANȚA. Are dureri de spate și stă în unghi de 90 de grade. Nu se mai poate îndrepta. E cocoșată rău. Și de spate, și de viață. Nu știu cât e de la vârstă, cât de la bătaia luată de la tataie. Fost veteran de război, s-a întors transformat de pe front. Mă rog, așa zic ea și mama. Eu nu cred că omul ăsta a fost vreodată blând. Copilăria mea cu ei doi e colorată în grena, albastru și verde. Nuanțele omorului. Așa o găseam pe mamaia ascunsă în scara blocului, după ce reușea să fugă de-acasă și să vină pe jos, pe “ocazie”, pe ce găsea, la 50 de kilometri de Alexandria. Se întorcea de fiecare dată la el. Nu știa prea multe femeia asta cocoșată, de 30 de kilograme toată, dar știa că nu poate să locuiască cu fi-sa, adică mama, și cu gineri-său, adică tata. Mai ales că tata nu era nici fan tataie, nici bătaie.

Lumea o amețește teribil pe femeia asta a mea, capitala și mai rău, “șușaua” Mihai Bravu nu mai zic, nu mai bine stătea ea acasă? Și mă duceam eu la ea, că și așa n-am mai trecut de mult. Cuscra o scoate și ea din pepeni, a plâns tot drumul. Eeee, auzi, de parcă e prima care rămâne fără bărbat. Plus că îi are pe mama și pe tata, care stau la ea în weekend. Bine, casa mai mare, mai frumoasă, mai vine și nașul Petre de la Piatra Neamț, mai multă “civilizație”, e altceva! Ea ce să mai zică? N-are nici vecini care s-o întrebe de vorbă. Nici telefon, dar nici nu-i trebuie. Cheltuială în plus! În plus, nici nu mai aude. Prea multe automobile pe bulivard, mamaie!

-Ia uitați-vă! D-aia sunt atâtea accidente la oraș. Uite ce e aici, uite și tramvaiul, uite și rata! Cum poti să dormi de zgomot, mamaie? Mai bine rămâneai tu la Alexandria. Distanțe mici, aveai și ce mânca, cine să-ți gătească. Aoleu, mamaie, vezi cu perdeaua și aragazul ăla. Funde îți trebuie ție? Măcar pe ele dă-le jos!
– Cum să le dau jos? M-am chinuit să le comand de pe net. La ofertă!
– Ăla e tot farmecul, țață Tanțo! Flori la geam mai ai, mamaie? Îți mai trimit o mușcată?
– Bani aruncați în vânt, cuscră!
– Eeeeei, Tanță, viața nu e făcută doar din mâncare și cuptoare. Lasă fata să-și pună funde unde vrea! Dumneata dacă ai trăit cu cuscru într-o cameră toată viața, nici WC în casă nu v-ați fă…
– Heeei! Aș mânca gogoși cu brânză, când faceți? Să vin pe la voi!
– Un lighean, mamaie, un lighean facem, ca să duci și la birou. Ai colegi buni? De ce n-ai zis?
Făceam acum și aduceam. Făceam eu, cuscra e ocupată. Cu florile! De parcă lalele mănânci
când te roade burta!
– Lasă, lasă! Zi de colegi, mamaie, că ziceai bine. N-ai și unul singur? Bobiță, tu când te
îndrăgostești? Că mâine-poimâine…
– Auziți, nu mai vreți niște cafea?

Mamaia Zoia a plecat să-și pună singură. Și să plângă în bucătărie. Apropo de îndrăgostit.
Minică al ei îi aducea flori și la 60 de ani. Și valsau în curte, din senin, după ce tataie mulgea
caprele. Sau înainte. Sau în timp ce. Nu asta e definiția lui “din senin”? Nu. Asta e definiția
iubirii!, parcă o aud cum m-ar corecta fosta bibliotecară, mult prea citită pentru vecinele ei care beau cafeaua cu “zacăr” și la “imbric”!

– Mamaie, tu l-ai iubit pe tataie?, o întreb pe văduva de război în timp ce rămânem singure.
– Ntz!, șuieră cu zgomot, printre dinți.
– Nici la început de tot, de tot? Înainte de prostia aia cu războiu’?

PROSTIA AIA CU RĂZBOIU’ – întreb și eu ca țăranu’. Mă iertați, dar pentru mine războiul a fost prostia aia care a făcut dintr-un tataie un căpcăun ca în basmele lui Ispirescu. Dintr-un soț, un monstru. Dintr-un tată, un odios.

Tace mamaia.
Tac și eu.
Tace și “șușaua”.
Nici eu nu l-am iubit pe tataie. Nici pic. Era agresiv și alcoolic. Ies în centru vechi și când
comand un pahar fin de Prosecco, fițe!, mereu îmi vine imaginea lui în cap. Beat turtă la
fiecare An Nou, după multă țuică fiartă. Multă! Ne cânta de fiecare dată. Chiar avea ureche
muzicală căpcăunul cu nasul lui cel mare, pe care l-am și moștenit, că doar nu era să ne lase cu ceva bun în urma lui. O obliga și pe biata-mi mamaie s-o “zi-i-o p-aia, Tanță, p-aia cu <<Barca pe valuri!>>”. Blestemată melodie, mori în chinuri și-n valuri! Mori, mori, mori! Vrea, nu vrea, biata-mi începea să cânte cu ochii închiși (oare poți să plângi cu ochii închiși?), jumătate treaza, jumătate în capul ei, cine știe unde plecată, dar departe de bărbatul pe care lagărul l-a trimis înapoi acasă cu bâta mereu pregătită. Și fără să-i spună niciun comandant că femeia din pat nu e inamicul. A murit la nebuni, acum vreo 5 ani. Habar n-am, de fapt. Cinci ani or fi trecut? Uite, parcă în anii ăștia a mai pus și mamaia niște carne pe ea. Își gătește ce vrea, nu mai are comandă fixă adusă la cunoștință dimineața. Nici la cules de porumb n-a mai ieșit cu forța. Ea ar fi vrut, c-asta a făcut
toată viața, cum să plătească om să-i facă treaba? Tata nici n-a vrut s-audă. L-a ascultat orbește, c-asta a făcut toata viața: n-a ieșit din cuvântul unui bărbat.

Mă întristez în capul meu. Șușaua tace și ea, mă lasă singură. Acum s-a găsit. Nu pentru bătăi mi se înfioară sufletul. Cumva, sunt obișnuită cu ele, am crescut cu ele. Mă întreb însă dacă femeia asta, cât un pumn de mică și cât o “rată” 226 de blândă, a iubit vreodată. Băi, în ce fel e și mamaia Zoia. A lansat-o ea p-asta cu îndrăgostitul de vreun coleg drăguț și s-a tirat. Ne-a lăsat să ne băgăm singure în filmele noastre. Mă roade. O întreb, tot suntem numai noi două. Bine, și vecinii de sub geam, plus șoferul de pe tramvaiul 1, că, uite-l!, trece.

– Auzi, mă mamaie, dar tu ai iubit vreodată?
Tace.
Să treaca mașinile să ne auzim, că prea mult zgomot fac, îmi face semn cu ochii ei gri. Nu, pe bune sunt gri. V-am zis că e atât de bătrână și trecută prin rele, că i s-au albit și ochii, nu doar cele trei fire din cap pe pe care le mai are. Ea e tunsă scurt, scurt. Că nu e fudulă ca și cuscră-sa.
– Ai iubit? Pe cineva în viața asta?, insist de parcă vreau să aflu dacă există Dumnezeu și ea e singurul om de pe planetă care are răspunsul. Nu știu de ce, simt că trebuie să știu. Dacă a iubit, nu dacă există Dumnezeu. Deși astea două se pot confunda foarte ușor.

Își ia mult aer în piept, mult.
Și zice tare.
Cât poate ea de tare, să acopere mașinile care trec duminica asta pe Mihai Bravu.
– Pe mă-ta!
Nu știu dacă e vorba de mama sau e o înjurătură pentru mine. Nu mai zic nimic, revine și
mamaia Zoia din bucătărie, cu ochii crăpați în mii și mii de ațe, de zici că i-a cusut cu fir roșu de plâns.
– Urât mai vorbești, cuscră! Te vede Dumnezeu, e păcat!
Aha. Deci a fost o înjurătură.
– Eeee, Dumnezeu are altele mai bune de făcut decât să stea după mi…
– Așa e. Și dacă se supără, să se supere. Că și eu sunt supărată pe el!
– De ce, cuscră, că dumitale chiar nu ți-a făcut nimic toată viața!
– D-aia. Că n-a făcut NIMIC când trebuia să facă!
– Mamaie, o întreb, tu crezi în viața de după?
– Eheeee, dacă există viață de după balconul ăsta, într-o cămară cât antreul meu de mică, o
exista și după moarte, că-i spațiu mai mare, râde de noi mamaia Tanța, care a prins vână, acum că s-a mutat atenția iar pe cuscră-sa și lacrimile ei patetice.
– Nu cred, vreau să cred!
– De ce, ca să nu-ți mai fie frică de moarte?
– Nu, ca să nu-mi mai fie frică de viață. Să-l mai văd o dată pe Minică!

Sună la ușă.
– Comanda dumneavoastră la Pizza Fabio, bună ziua!
Doamne, în sfârșit!
Ne înghițim lacrimile, ca să ne înghițim dumicații.
Ce bine că nu poți mânca și plânge în același timp!